Satul Mărăști a intrat în istorie ca urmare a luptelor din Primul Război Mondial, aici înregistrându-se primele victorii ale Armatei Române din campania din 1917. Mărăștiul era ocupat de armatele austro-ungare, iar pentru cucerirea sa Armata a II-a, condusă de Averescu, avea să-l distrugă aproape în totalitate. Detalii despre luptele de la Mărăști găsiți aici.
În prima zi a luptelor – 9 iulie 1917 (stil vechi n.n) generalul Al. Mărgineanu, comandantul Diviziei a 3-a infanterie, care a luat cu asalt liniile inamice din Mărăști, a promis refacerea satului. Într-o adunare care a avut loc, ulterior, tot pe front s-a hotărât constituirea Societății „Mărăști”, cea care avea să reconstruiască satul și să îl transforme într-una din cele mai moderne localități rurale din România interbelică.
Mai mult de atât, deși în Județul Vrancea există patru mausolee ridicate în cinstea eroilor din Primul Război Mondial, doar aici s-a construit în jurul ideii: „Câmpul Istoric Mărăști 1916-1919”, așa cum stă scris pe frontispiciul Arcului de Triumf pe sub care se intră în sat.
La aproape un secol distanță, Primăria Răcoasa inițiază proiectul „100 ani de eroism la Mărăști” prin care intenționează să creeze un traseu memorialistic a ceea ce a însemnat bătălia de la Mărăști și să evoce activitatea Societății „Mărăști”, formată din personalități militare și care, printr-un efort deosebit, au reconstruit satul distrus în Primul Război Mondial. După 1945 Mărăștiul intră într-un con de umbră, dar politica naționalist-comunistă dusă de Ceaușescu reînvie, după anii 1980, cultul față de eroi. La Mausoleul Mărăști, ca și la restul mausoleelor ridicate în Vrancea în cinstea eroilor căzuți în Primul Război Mondial, sunt organizate excursii cu elevii, care sunt făcuți pioneri chiar în acele locuri. Se vorbește doar despre eroii căzuți în război, fără a se mai aminti despre celelalte ctitorii ale Societății „Mărăști”.
Revoluția din 1989 găsește Mausoleul Mărăști grav afectat de infiltrații, în perioada 2009-2014, acesta intrând într-un amplu proces de reabilitare și restaurare, lucrările fiind finanțate de Uniunea Europeană, prin Programul Regio.
Iată, pe scurt, povestea de o sută de ani de mărire și decădere a satului Mărăști, o poveste pe care vă invităm să o descoperiți pe larg în cadrul acestui website. Este o călătorie virtuală care trebuie completată cu o vizită într-un loc în care, fără a folosi stereotipuri, istoria modernă a României a fost scrisă cu sânge.
Bătălia de la Mărăști a debutat pe data de 9 iulie 1917 (stil vechi) cu pregătirea de artilerie. Armata a II-a condusă de Mareșalul Averescu acoperea un front de 35 kilometri lungime și avea în față un inamic redutabil – Grupul Gerock compus din Brigada 8 Munte Austro-Ungară și Divizia 218 Infanterie Germană.
Satul Mărăști era ocupat de Grupul Gerock, turla bisericii din localitate fiind transformată în post de observație. În zonă, la sud de biserică, pe linia de fortificație inamică a fost descoperită o cazemată din beton armat, starea de conservare a acesteia fiind foarte bună. Dacă ajungeți în Mărăști nu ezitați să vizitați și cazemata….orice sătean vă poate îndruma către cazemata din curtea lui Ștefan Matei.
În dimineața zilei de 9 iulie atacul a fost dat din flancul sudic, de Divizia a 3-a Infanterie condusă de generalul Alexandru Mărgineanu. Generalul l-a chemat la el pe preotul Diviziei și l-a întrebat:
– Părinte, ce Sfânt este astăzi în Calendar?
– Sf. Maria Magdalena, a răspuns preotul.
– Atunci, e zi cu noroc părinte!, exclamă generalul, continuând apoi: „fac legământ acum, în fața morții […], că dacă Dumnezeu ne ajută să căpătăm victoria, biserica satului Mărăști, pe care tunurile noastre o distrug, o voi reface-o cum nu a fost alta mai frumoasă, și-i voi da hramul Sfintei Maria Magdalena, care este și ziua Reginei noastre Maria.
1.469 de soldați morți în bătălia de la Mărăști
Bătăliile de la Mărăști i-au uimit până și pe adversari, cu modul în care a fost conceput planul de luptă. În 9 iulie 1917, de pe înălțimile ce dominau Mărăștiul – în zona dealului Încărcătoarea – a început atacul Armatei a II-a asupra trupelor inamice cu scopul de a-i încercui și distruge printr-o ofensivă în zona bazinului Soveja. A fost cea mai de succes operațiune militară aliată din 1917, victoria de la Mărăști contribuind enorm la ridicarea moralului soldaților. În cele 10 zile de lupte crâncene au pierit 1.469 de soldați și au fost răniți încă 3.052 de ostași ai Armatei a II-a Române. Citiți aici despre bătălia de la Mărăști, iar aici găsiți memoriile Mareșalului Averescu despre bătălie.
După luptele de la Mărăști, satul, în afară de cele câteva case avariate care mai existau, era un morman de ruine, distrus de artileria Armatei a II-a. Așa că, neuitând promisiunea făcută în fața lui Dumnezeu și a camarazilor, imediat după relativa stabilizare a frontului, la 12 septembrie 1917, generalul Alexandru Mărgineanu, face propunerea „de a pune iarăși pe picioare” satul Mărăști. Propunerea a rămas înscrisă în procesul-verbal nr. 14448/1917 al adunării generale a Diviziei a 3-a:
„În cea mai glorioasă bătălie dată la începutul campaniei de trupele Diviziei a 3-a, s-a eliberat de la 11 iulie 1917 satul Mărăști, din mâinile dușmanilor. Bravele noastre trupe au mai eliberat în acea memorabilă bătălie și alte sate, însă nici unul n-a suferit de pe urma barbariei dușmane ca satul Mărăști. Nu mai este satul Mărăști de altădată. Este o adevărată ruină. Avem, deci, înalta îndatorire morală și patriotică de a pune iarăși pe picioare acel sat. Înaintea tuturor, noi care l-am cucerit, trebuie să luăm inițiativa înjghebării unui fond sub numele de fondul «Mărăști», cu care mai târziu să se înalțe un sat și mai frumos, și mai mare. Doresc ca prima contribuție să fie dată de ofițerii, subofițerii și soldații Diviziei a III-a, după care fondul ce se va strânge va fi sporit prin contribuțiile populației românești. În acest scop, fiecare, după putere, își va da obolul său. Sumele colectate se vor strânge sub directa supraveghere a fiecărui comandant de regiment, întocmindu-se, totodată, tabele nominate cu cei care au cotizat. După strângerea definitivă a sumelor ele se vor vărsa de către regimente, cu forme în regulă, Serviciului Intendenței Diviziei a III-a, care îmi va raporta rezultatul cel mai târziu la 25 septembrie”.
Propunerea a fost acceptată cu multă însuflețire de „întreaga adunare a ofițerilor generali și superiori, delegați ai trupelor Armatei a 2-a […], luându-și fiecare angajamentul solemn de a sprijini totdeauna înfăptuirea patrioticelor scopuri urmărite de Societate”.
Nașterea Societății „Mărăști”
Ulterior, sprijinind ideea generalului Mărgineanu, generalul Alexandru Averescu a convocat, pentru data de 5 decembrie 1917, la Coțofenești, pe Trotuș, la sediul Corpului II Armată, „ofițerii generali și superiori, delegați ai diviziilor” care făceau parte din organica Armatei a 2-a, pentru a hotărî asupra propunerii comandantului Diviziei a 3-a, în privința adunării unui fond ce trebuia să restaureze satul Mărăști. La data precizată au participat la adunarea generală a Armatei a 2-a toți generalii de corp de armată, comandanții de divizii, de brigăzi și câte doi comandanți de regiment din fiecare divizie.
La întrunire, generalul Alexandru Averescu a propus înființarea Societății „Mărăști”, din care urma să facă parte toți ostașii trupelor și serviciilor Armatei a 2-a. Astfel, delegații diviziilor Armatei a 2-a s-au constituit, de drept, în prima adunare generală a Societății „Mărăști”. S-a dat citire apoi unui text de regulament pentru strângerea și administrarea fondurilor necesare operei de restaurare.
Prima adunare generală deliberând asupra scopului și mijloacelor de înfăptuire ale Societății, punea, așadar, bazele primului Statut al Societății „Mărăști”, redactat definitiv la 11 ianuarie 1918. În cuprinsul său erau consemnate dezideratele importante ce-și propunea Societatea a înfăptui:
- Să perpetueze din generație în generație comemorarea bătăliei de la Mărăști;
- Înălțarea unui monument comemorativ;
- Refacerea unei porțiuni din lucrările dușmane;
- Reconstituirea satului Mărăști.
În acest sens, generalul Averescu amintea că reconstruirea satului Mărăști presupunea zidirea unei biserici, a unei școli și, îndeosebi, clădirea unei cripte-mausoleu care să adăpostească osemintele ostașilor români și străini căzuți pe acest front ș.a.
În același cadru, prin vot, a fost ales și Comitetul Diriguitor al Societății, constituit din 12 membri. În ansamblu, aceștia erau marii comandanți care-și conduseseră spre victorie ostașii în focul bătăliilor de la Mărăști și, iată, că se îngrijeau și de sufletele camarazilor care, prin jertfa supremă, asiguraseră un titlu de glorie unităților sub drapelul cărora luptaseră.
Aici găsiți actul de constituire al Societății „Mărăști” – Monitorul Oficial din 27 iulie 1920.
Președinte de onoare – Mareșalul Averescu
În primul rând, generalul Alexandru Averescu a fost desemnat președinte de onoare, funcție pe care a avut-o până în 1938 când a decedat, în locul său fiind ales apoi generalul Arthur Văitoianu. Citește despre Mareșalul Averescu și implicarea sa în reconstrucția satului Mărăști aici.
Generalul Alexandru Mărgineanu a fost desemnat președinte activ, funcție de care s-a achitat cu mare cinste până în anul 1930, când a trecut în lumea celor drepți, fiind apoi înlocuit de generalul Gheorghe Văleanu. Ca membri au fost aleși generalii: Sava Dimitriu, Dabija Gheorghe, Alexiu Alexandru, Negoescu Gheorghe; coloneii: Macri Ion și Calotescu Constantin, maior Paschievici Corneliu, locotenent-coloneii: Gheorghiu D., Gheorghiu A., Botez M. Gheorghe. Din rândul acestora a fost ales și directorul executiv, cel care a condus efectiv Societatea, având și dreptul de a o reprezenta legal. Inițial, pe această funcție a fost desemnat colonelul Angelescu Mihail, iar la 1 noiembrie 1920 a fost înlocuit cu generalul Simionescu Grigore. La 1 iulie 1923 și acesta era schimbat, cu generalul Gheorghe Dabija, cel care-și va îndeplini misiunea cu multă dăruire, rămânând fidel Societății până la desființarea acesteia. El și-a legat numele, pentru totdeauna, de multe dintre realizările Societății „Mărăști”. Tot atunci au mai fost aleși: un secretar al Comitetului, în persoana maiorului Tătărescu Ștefan, și un casier, căpitanul de intendență David Petre.
Trebuie arătat că, în general, toți cei menționați au activat în cadrul Societății fără a fi retribuiți, deci printr-o contribuție benevolă. În timp, desigur că vor surveni și alte modificări de responsabilități. Timp de 31 de ani Societatea „Mărăști” a funcționat cu sediul în București (inițial str. general Berthelot, nr. 83), în acord cu Legea-Decret din 27 iulie 1920, sancționată de regele Ferdinand I, prin care se recunoștea dreptul de persoană morală și juridică a acesteia. De-a lungul timpului, alături de personalitățile menționate s-au adăugat și altele, civile și militare, fiecare primind calitatea cuvenită în cadrul Societății, pe măsura importanței personalității sale, dar și după măsura aportului la înfăptuirile Societății. De pildă, au fost desemnați ca membri de onoare generalii: Gheorghe Văleanu, Arthur Văitoianu, Popovici Ion, Cihoschi Henrich, Constandache Gheorghe, Manolescu Chiraculea, Moșoiu Traian. Acestora li s-au mai adăugat apoi ministrul Constantin Argetoianu, P.S.S. Pimen – Mitropolitul Moldovei și Sucevei – Alexandru Zissu, cel care donase Societății 30 ha de teren în comuna Mărăști, pentru construirea obiectivelor propuse, generalul Ștefănescu Amza (ministrul M.Ap.N.), ministrul George Mârzescu, dr. Liviu Gigăreanu, prefect al județului Timiș-Torontal ș.a.
Dacă doriți să aflați mai multe informații despre Mareșalul Alexandru Averescu și frontul de la 1917, dați click aici.
Patrimoniul Societății Mărăști
La patru ani după înființare, prin Înaltul Decret regal nr. 16/3 ianuarie 1921, scopul societății era extins, permițându-i-se și posibilitatea de a crea, în funcție de mijloacele materiale de care putea să dispună, noi instituții, precum: orfelinate, sanatorii pentru militari etc. La început Societatea „Mărăști” nu a avut un patrimoniu distinct, dar el a fost dobândit în timp, prin construcțiile pe care le-a realizat. De altfel, faptul că societatea se născuse pe lângă Corpul Diviziei a III-a și administrarea și contabilitatea acesteia, în perioada 1917-1919, a fost făcută tot de personalul specializat al acestei Divizii, în concordanță cu procedurile administrației militare de la acea vreme.
Prin Decizia din 11/24 iulie 1919, administrația urma să se realizeze după normele contabilității simple, cu totul aparte de cea a comandamentului Diviziei a III-a. Acest lucru a fost apoi legiferat prin Decizia nr. 18, din 12 septembrie 1922, a Înaltei Curți de Conturi, în Secțiuni Unite care a stabilit că Societatea „Mărăști” nu este o administrație publică, ci o societate particulară, ce se administrează conform statutelor, de un Comitet Diriguitor și Adunarea Generală a Societății și, ca atare, nu cade sub incidența art. 253, din Legea asupra contabilității publice, ce se impunea tuturor administrațiilor de stat.
Etapele reconstruirii satului Mărăști
Cu toate aceste pregătiri în forță, datorită situației dificile de la frontierele României și dislocarea de trupe impuse de necesități, Societatea s-a aflat timp de doi ani de la înființare în imposibilitatea înfăptuirii obiectivelor propuse, datorită neputinței de a strânge fonduri.
Începând din 1919 s-au început lucrările de la Mărăști, fiind planificate a se înfăptui în mai multe etape. Mai întâi s-au întocmit planurile conducerii tehnice a lucrărilor. Pentru aceasta, Societatea a constituit un Serviciu Tehnic, în care au lucrat nume de marcă în domeniu, de multe ori fără plată. Din 22 martie 1919, din acest serviciu au făcut parte: Cretzoiu – arhitect șef, George Cristinel – arhitect ajutor, Kosinski – arhitect ajutor, Șerbănescu – constructor desenator, Spreitzer – constructor desenator.
După 1920, conducătorul șantierului de la Mărăști a fost în exclusivitate arhitectul Pandele Șerbănescu. Pentru început, a fost necesară construirea a 140 barăci pentru adăpostirea localnicilor, până ce li se puteau construi casele aflate în ruină. Apoi, au fost astupate șanțurile-tranșee care brăzdau satul Mărăști, în toate sensurile, activitate care a solicitat munca a aproximativ 400 oameni, timp de doi ani.
Lucrările planificate a fi realizate pe Câmpul Istoric de la Mărăști au fost începute, inițial, în regie proprie, apoi au fost date în antrepriză. Astfel, în urma unei licitații publice, la care s-au prezentat 5 ofertanți, la 10 februarie 1920 câștig de cauză avea firma Romașcu & C. Blaimayer, din București, care făcea un rabat de 10,27% sub prețul unitar al devizelor, cu condiția ca Societatea să-i furnizeze materialele și uneltele necesare, la un preț rezonabil. Aceasta urma să realizeze case pentru săteni, o biserică, o școală și o uzină hidraulică.
Construirea infrastructurii: mocăniță&drum
De la început, Societatea „Mărăști” a avut în vedere realizarea unei infrastructuri în vederea aprovizionării cu materiale a șantierului din sat. S-a stabilit punerea în funcțiune a căii ferate înguste (mocănița) „Tișița”, prin care s-a realizat legătura dintre Mărășești și Mărăști. Calea ferată trecea prin satul Răcoasa și avea ca destinație finală comuna Soveja. Această linie s-a pus în funcțiune pe la sfârșitul anului 1919, când s-a consolidat terasamentul, s-au făcut podurile, s-au construit linii de garaj și s-a adunat o parte din materialul rulant risipit datorită războiului. Pentru că linia trecea la 2 km de satul Mărăști (deci între Răcoasa-Mărăști), a fost necesar a se înființa un depozit de tranzit, pe locul cedat de moșierul Negroponte, cel care donase și terenul pe care s-a construit Mausoleul de la Mărășești, unde sunt înmormântați ostașii căzuți pe frontul Armatei I-a Române.
Până la această cedare depozitul funcționase, provizoriu, în una dintre magaziile oferite de C.F.R. De la depozit, materialele urmau să fie transportate cu camionul la o depărtare de 5-6 km. În asemenea condiții grele, în anul 1919, au fost transportate la Mărăști 50-60 vagoane de materiale. Ele ajungeau la Răcoasa de unde se transportau până la Mărăști pe drumuri de pământ, precare.
Această situație a impus și nevoia construirii de noi șosele, prevăzute cu „lucrări de artă”: poduri, drenaje etc. Una dintre aceste șosele începea din satul Răcoasa, suia prin cătunul Alba și continua în linie dreaptă pe platoul de sud al satului Mărăști. Locuitorii din Răcoasa pe ale căror locuri s-a construit această șosea „au cedat în mod benevol locurile lor Primăriei comunei Răcoasa”. Dar, pentru că această șosea nu putea satisface integral cerințele de transport, din cauza terenului foarte accidentat, permițând doar tracțiunea animală, s-a căutat posibilitatea realizării unui alt drum. Soluția găsită – realizarea unui drum pe versantul drept al pârâului Alba. El se întindea pe 6-7 km și avea o pantă de 3-5%. Cu sprijinul locuitorilor din Răcoasa și Mărăști, prin zile de prestație, cu aprobarea Ministerului Lucrărilor Publice, acest nou drum a fost terminat abia în campania lucrărilor din anul 1921.
Lunile iunie și iulie ale anului 1920 au fost foarte ploioase, fapt ce a dus la distrugerea șoselelor și a căii ferate înguste „Tișița”. Datorită distrugerii infrastructurii, lucrările pe șantierul Mărăști au stagnat.
Această situație a impus realizarea unei noi căi ferate înguste, între cătunul Gogoiu și satul Mărăști. Lucrările s-au dat în antrepriză Societății „Romașcu D. & C. Blaimayer”, furnizându-i toate materialele necesare, atât pentru instalații cât și pentru construirea liniei. Lucrările s-au terminat în primăvara anului 1921. Linia pornea de la calea ferată îngustă „Tișița” și urma cursul pârâului Dracea-Mare, pe o lungime de 1,4 km. Pe această linie au fost făcute trei poduri peste Dracea, mai multe diguri pentru îndepărtarea apelor și o mulțime de tăieturi în maluri. Materialele transportate la Mărăști pe noua cale ferată îngustă trebuiau urcate până la o înălțime de 60 metri, motiv pentru care s-a construit un funicular, compus dintr-un troleu, acționat de o „locomobilă”. Funicularul avea o diferență de nivel – între punctul de plecare și punctul de sosire – de 63 metri înălțime și o lungime de 240 metri.
Astfel, cu cablu și troleu se trăgea o greutate de aproximativ 16-20 tone de material. În acest mod, în anul 1921 s-au transportat circa 7.000-8.000 tone material, furaje etc. Pentru repararea și întreținerea acestei linii a fost necesar și un mare atelier mecanic, înzestrat cu două strunguri, mașini de găurit rapid, forje cu ventilatoare etc. Acestuia i s-a mai adăugat un alt atelier de lemnărie, înzestrat cu mese de lucru, fierăstrău circular etc. Apoi, a fost nevoie ca pe lângă acestea să fie construite și locuințe pentru lucrători, precum și remize pentru adăpostirea mașinilor C.F.R.
Fabrică de cărămizi
Luându-se în calcul și faptul că pentru construirea clădirilor din Mărăști era nevoie de cărămidă presată, s-a găsit și un teren pentru fabricarea acesteia, în lunca satului Gogoiu, în dreapta șoselei ce ducea spre Soveja. Pentru început, în 1919, s-a început realizarea cărămizilor cu forme de mână, făcându-se 700.000 buc. cărămizi/an, complet arse. Pentru adăpostirea lor, până la uscare, a trebuit să fie construite și șoproane, care ocupau o suprafață de 3.000 mp.
S-a realizat apoi o uzină, în care s-a instalat o presă malaxor, acționată printr-o mașină cu abur, de 24-30 C.P., cu un debit de 12.000-15.000 bucăți cărămidă/zi. În acest fel a fost sporit randamentul, nădăjduindu-se a fi realizate cca 2.500.000 bucăți cărămidă/an, complet arse. Pământul pentru confecționarea cărămizilor era adus cu ajutorul unui troleu, iar apa necesară mașinii și fabricării cărămizilor se trăgea cu o pompă de înaltă presiune, într-un bazin construit la o înălțime de 5 metri.
Pentru adăpostirea lucrătorilor acestei fabrici s-au construit locuințe, tot din cărămidă. Nevoia de adăpostire a materialelor, a animalelor și a alimentelor, a făcut ca în lunca Gogoiu să fie realizată o serie de depozite, fapt materializat pe locul „cedat” de locuitorul mărăștean Ioniță Popa, în suprafață de 400 mp. Inițial, pe această suprafață au fost instalate și birourile Administrației Societății „Mărăști”, Serviciul Tehnic, locuința șefului de depozit și a corpului de gardă. Toate aceste construcții au fost realizate din lemnărie, iar părțile locuibile au fost zidite în interior cu cărămidă, magaziile fiind prevăzute în interior cu rafturi și scule. Tot la Gogoiu, pe o suprafață de 700 mp s-a construit și o magazie pentru adăpostirea lemnăriei și șiței, iar pentru adăpostirea animalelor au fost construite, din cărămidă, două grajduri: unul pe Valea Dracei cu o suprafață de 120 mp, iar celălalt în zona depozitelor de la Gogoiu, cu o suprafață de 300 mp. Pentru asigurarea hranei zilnice a lucrătorilor a fost înființată o brutărie, precum și o cantină.
Uzina de apă și instalația de electrificare
Satul Mărăști fiind așezat pe un platou lipsit total de apă potabilă, fără vreo fântână, și pentru că diferența de nivel – de la pânza freatică până la nivelul așezării satului – varia între 60-150 m înălțime, locuitorii erau nevoiți să-și procure apa necesară de la o fântână aflată la 11 km depărtare de sat. Mai multe detalii despre construirea Uzinei de apă și a Uzinei Electrice găsiți aici.
Printre lucrările de mare anvergură înfăptuite de Societate în satul Mărăști a fost realizată și instalația de electrificare, o noutate absolută pentru mediul rural din acele timpuri, atât pentru iluminatul public cât și pentru iluminatul celorlalte obiective (mausoleu, biserică, școală, uzine ș.a). Detalii despre realizarea instalației de electrificare Mărăști găsiți aici.
Case pentru localnici
Din ruine, satul Mărăști a renăscut datorită Societății „Mărăști”! O prioritate a societății a fost reclădirea locuințelor pentru săteni. Inițial, pentru adăpostirea locuitorilor a căror case fuseseră distruse de război, au fost construite în zona depozitelor de la Gogoiu, pe o suprafață de 200 mp, niște barăci, prevăzute în interior cu paturi și sobe. Apoi, începând din toamna anului 1918 și până în primăvara anului 1919, au fost amenajate „acceptabil pentru locuit” 100 de locuințe, în mare parte din scânduri în exterior, iar în interior lipite cu lut.
După ce în 1919 s-a înființat serviciul de construcții, în campania de lucrări ce a urmat, până în anul 1920, au fost realizate un număr de 14 case de diferite tipuri (5, 12, 13, 14, 15, 17, 31, 33 …), fiind date în folosință pentru cazurile de urgență: familiilor de orfani, invalizi ș.a., predarea lor dorindu-se a fi făcută cu prilejul serbării din 11 iulie 1920. Dar, vremea fiind rea, până la sfârșitul anului 1920 s-au terminat doar două case. A urmat apoi campania anului 1921, când s-au realizat și celelalte locuințe, în general având aceeași structură, diferența constituind-o, în funcție de tipul casei, doar camerele mari (variind de la 2-3 camere). De pildă, locuința cetățeanului Ioniță Popescu, „tip 17”, situată pe artera principală a satului, era compusă din două camere mari, de câte 5-6 m, și o cameră mai mică pentru bucătărie, toate prevăzute cu sobe și plite. Casa avea două intrări, un pridvor, o scară, o pivniță pentru alimente, iar în spatele casei un chiler, pentru păstrarea uneltelor agricole. În continuarea chilerului era un șopron pentru adăpostirea căruței, iar deasupra lui un pătul pentru porumb. Gospodăria era completă cu un „grajd frumos”, unde puteau fi adăpostiți doi cai și trei vite. Deasupra acestui grajd era un pătul pentru fân, iar în spatele grajdului fusese construită chiar și o latrină.
Recepția tuturor caselor a fost făcută la 25 decembrie 1921, fiind date în primire locuitorilor. Apoi, în campania de lucrări a anului următor, 1922, au mai fost îmbunătățite încă alte 25 de case țărănești, lucrările constând în adăugarea de alte camere, cerdacuri etc.
Școala de fete Regina Maria
Una din marile realizări ale Societății „Mărăști” a fost și rămâne Școala „Regina Maria”. Copiii din Mărăști mergeau să învețe în satul Răcoasa, la o depărtare de 5 km. Din aceste considerente, prima grijă a Societății a fost de a le asigura copiilor un spațiu acceptabil pentru formarea școlară. În anul 1919 a fost transformată în școală una dintre casele sătești refăcute. În anul 1920 s-a început construirea unui local de școală, corespunzător cerințelor moderne, terminat în 1921 și care purta numele de Școala de țesătoare „Regina Maria”. Aceasta fusese amplasată pe o arteră laterală a satului, pentru a face posibilă frecventarea ei și de către copiii cătunelor învecinate: Gogoiu și Roșculeți. Școala avea 4 clase mari, în care puteau învăța până la 200 de elevi, o sală de conferințe cu o suprafață de 100 mp, o cameră pentru cancelarie, una pentru bibliotecă, în dreapta și stânga locuințe pentru învățători, compuse din câte două camere, și la subsol trei camere pentru servitori. Școala mai era prevăzută în mijloc cu un vestibul mare pentru recreație iarna, realizându-i-se inclusiv mobilierul intern. „Școala primară” – tip „urban”, a fost recepționată la 25 decembrie 1921, fiind predată lui Ion Radu Baniță – posibil directorul școlii. De la început, maestra Școlii a fost maica Magdalena Iuga, plătită lunar de Societate. După anii ’30, datorită unor neînțelegeri cu preotul comunei, aceasta a plecat la Mânăstirea Agapia. Detalii suplimentare despre ceea ce a reprezentat Școala de fete „Regina Maria” pentru satul Mărăști găsiți aici.
Construirea bisericii din Mărăști
Biserica din Mărăști a fost construită pe locul celei vechi, distrusă de bombardamente. Lucrările la biserică au început în 1921 și au fost finalizate în anul 1928, când a fost sfințită cu mare fast, în prezența A.S. Regina Maria și a Principelui regent Nicolae. Biserica este ctitorită în stil moldovenesc, iar pictura bizantină, de o frumusețe și o originalitate rară este realizată de către pictorul Ionel Ioanid. În 1928, biserica avea hramul Maria Magdalena, în prezent biserica purtând hramul Adormirea Maicii Domnului. La intrarea în biserică, pe trepte, a fost montată o placă de marmură cu motto-ul ce poartă semnătura reginei Maria: „Să reclădim cu dragoste în amintirea celor căzuți aici”.
Pe lângă reconstruirea bisericii, Societatea „Mărăști” a construit o clopotniță, precum și o casă parohială. Totodată, a fost amenajat și un nou cimitir al satului, undeva în partea de sud a satului, fiind dotat și cu o împrejmuire solidă. În locul rămas liber, la biserică, s-a amenajat un frumos parc, fiind plantat cu verdeață și pomi roditori dispuși pe lângă gardul bisericii, alături de trandafiri urcători. Menționăm faptul că Societatea „Mărăști” a sprijinit și reclădirea altor locașuri de cult, cum ar fi: schitul Mușunoaiele, biserica din Vizantea Mânăstirească și biserica de la Gogoiu, care a fost sfințită în 1942. Mai multe detalii despre biserica Mărăști, aici.
Arcul de Triumf din Mărăști
În campania de lucrări a anului 1928, mai precis la 27 martie, s-a făcut recepția a încă două lucrări edilitare, artistic realizate, de antreprenorul Gavril Petrescu, după proiectul arhitectului Pandele Șerbănescu. Unul dintre acestea este „Arcul de Triumf”, aflat la intrarea satului, având o înălțime de 3,70 m. Este prevăzut, în ambele părți, cu două porți mici, iar în partea de sus poartă înscrisul: „Câmpul – Istoric – Mărăști”. Cealaltă lucrare este Fântâna monument, realizată din piatră și având și o adăpătoare pentru vite.
Mausoleul Mărăști
Dar, dintre toate înfăptuirile Societății „Mărăști”, un loc aparte îl ocupă Mausoleul. Odată cu festivitatea de sfințire a Bisericii Sf. „Maria-Magdalena”, la 10 iunie 1928 s-a desfășurat și ceremonia punerii pietrei fundamentale a mausoleului, loc de mare pioșenie sufletească, clădit cu scopul de a adăposti osemintele ostașilor căzuți în luptele de la Mărăști, și prin care să se perpetueze recunoștința veșnică față de jertfa lor.
La festivitate au luat parte Principele Mostenitor, Regentul Nicolae, I.P.S.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei si Sucevei, Maresalul Alexandru Averescu si generalul Alexandru Margineanu, alti membri ai Societatii „Marasti”, delegati ai Marelui Stat Major ai Armatei Române, delegati ai Uniunii Ofiterilor de Rezerva, reprezentantii regimentelor care au luptat la Marasti, precum si locuitori din localitatile judetului Putna. Mai multe detalii despre Mausoleul Mărăști găsiți aici.
Muzeul Câmpului de luptă
La începutul anului 1934, Comitetul Diriguitor a decis amenajarea unui „muzeu în care să se strângă o parte din trofeele și obiectele de curiozitate deosebită, cucerite de dușman în bătălia de la Mărăști”. Au fost delegați pentru a se ocupa de organizarea acestuia generalul Dabija și colonelul Ionescu-Munte. Pentru înzestrarea acestui muzeu a trebuit să se intervină la Ministerul Apărării Naționale, „spre a […] da o parte din armamentul și muniția de tot felul, din epoca marelui război”. De asemenea, se propuneau și demersuri la Muzeul Militar (aflat atunci în parcul Carol), pentru a dona o parte din obiectele istorice necesare: „uniforme, fotografii, tablouri cu episoade din timpul marelui război și, în special, de pe frontul Armatei a 2-a”. În același scop, se urmărea și confecționarea unor manechine, „reprezentând tipuri de luptători români, precum și ai armatelor amice și inamice, dotați cu armament din timpul marelui război”; confecționarea unor panoplii pentru așezarea pieselor de armament, iar „pentru a arăta geniul militar […], scene, episoade istorice din timpul marelui război. La loc de cinste erau prevăzute a fi așezate tablouri sau picturi în ulei, care să reprezinte pe regele Ferdinand I și regina Maria în ținută de război, pe principele moștenitor Carol, precum și foști comandanți de unități, până la șefii de corp de armată și, eventual, ofițerii decorați cu Ordinul «Mihai Viteazul»”, pentru fapte de bravură pe frontul de la Mărăști. Se planificase și confecționarea unor „troițe de stejar, cu inscripții istorice, care să releve ofensiva de la Mărăști”, cu referire la Regimentele: 2 Vânători „Argeș”, 22 „Dâmbovița”, 28 Infanterie „Radu-Negru”, 30 „Muscel”, 17 „Mehedinți” și 18 „Gorj”. Ele urmau a fi montate în beton, pe Câmpul Istoric de la Mărăști, în dreptul locurilor pe unde luptaseră fiecare. De asemenea, se prevăzuse și confecționarea a „două planșe de gips, în relief, dintre care una cu regiunea Câmpului Istoric Mărăști și o alta cu întreaga regiune a câmpului de operații al Armatei a 2-a, cuprinsă între Tg. Ocna-Varnița”, care să înfățișeze „dispozitivele armatelor amice și inamice, cu direcțiunile de atac ale Armatei Române”. Mai apoi, în primăvara anului 1936, maiorul Nicolaescu N. Ioan a primit misiunea ca până la sfârșitul aceluiași an să definitiveze organizarea muzeului. Termenul nu a putut fi respectat, numitului maior luându-i mai mult timp să amenajeze punctul muzeistic, pentru că, așa cum specifica în raportul informativ, această activitate o făcuse „în timpul liber (sărbători, învoiri, concedii legale)”.
Patrimoniul muzeului
La 18 decembrie 1937, pentru muzeu au mai fost realizate: 9 tablouri încadrate în rame; au fost tăiate geamuri pentru încadrat fotografii (erau în total 628 fotografii și 120 diapozitive); au fost transportate de la Târgoviște la Mărăști 4 lăzi cu arme vechi. În timp, s-au mai adăugat și alte obiecte. Astfel, după moartea mareșalului Averescu, la 13 martie 1939, au fost aduse o serie de obiecte ale acestuia pentru a fi expuse. În timpul celui de-al doilea război mondial și în perioada ce i-a urmat, patrimoniul Societății s-a depreciat sau a dispărut, în mare parte datorită locuitorilor. Așa s-a întâmplat de pildă la 8 mai 1945, când muzeul a fost prădat de hoți, care „au stricat ușa și au furat de pe panoplie 7 arme, 4 săbii, 3 revolvere tip francez”. Când plutonierul major Năstase Simion, administrator și custode al Câmpului Istoric, preda la 17 august 1945 gestiunea lui Iftimie Mihăilă, în muzeu se aflau importante obiecte: „arme și carabine modele diferite – 68 buc, revolvere modele diferite – 1 buc, pistoale vechi cu capse – 5 buc, săbii – 66 buc, teci de sabie – 39 buc, baionete obișnuite – 6 buc, baionete […] – 33 buc, baionete lungi cu tăiș – 23 buc, tesace – 18 buc, puști mitraliere – 3 buc, lănci de cavalerie – 4 buc, căști românești – 5 buc, căști germane – 8 buc, grenade de mână defensive – 2 buc, lopeți tip «Lineman» – 2 buc, capete bronz – 3 buc, teci pentru tesace – 2 buc, teci pentru baionete lungi, ascuțite – 8 buc, teci pentru baionete lungi, cu tăiș – 3 buc, vergi armă – 12 buc, încărcătoare F(P)M – 1 buc, mitraliere diferite modele – 4 buc, mortiere de tranșee cu proiectilul său – 1 buc, aruncătoare de mine – 3 buc, aruncătoare de grenade (rusești) – 2 buc, aparat de ochire pentru artilerie – 1 buc, obuze diferite calibre – 13 buc, manechine echipate – 6 buc, tablouri – 6 buc, plăci de bronz și ordine de zi – 8 buc, hărți (planuri directoare) – 2 buc, relief – 1 buc, pictură reprezentând pe generalul Mărgineanu – 1 buc, fotografii cu imagini din războiul 1916/1918 – 300 buc, rame de lemn cu geam, cu 4 rânduri de fotografii – 15 buc, rame cu geam și fotografii – 6 buc, inventar cu efectele mareșalului Averescu (14 piese)”.
Căminul Cultural….
Tuturor acestor înfăptuiri, le-a mai fost adăugat și Căminul Cultural „Mareșal Averescu”, așezământ fondat în memoria fostului președinte onorific al Societății. Acesta avea să funcționeze în Casa Parohială, din 10 noiembrie 1942, momentele culturale urmând a se desfășura într-o sală de clasă a Școlii „Regina Maria”, dar localul propriu al acestuia nu a fost niciodată construit.
Acest site are rol informativ și a fost realizat folosind informații din surse publice sau informații publicate de diverși istorici, printre care ținem să amintim pe dr. Valeria Balescu, muzeograf la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, București și dr. Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Vrancea. Totodată, am furnizat și informații din memoriile Reginei Maria și ale Mareșalului Averescu.
Reportaj TVR Știri (video 69107) – nu mai este disponibil online.